Un cântec de leagăn (ucrainean: колискова, de asemenea колисанка) este tradițional definit ca un gen de versuri folclorice de familie, menit să liniștească și să adoarmă copilul. În cadrul cercetării noastre, am descoperit însă că un cântec de leagăn este mult mai mult decât simplu folclor: este unul dintre cele mai vechi purtători ai memoriei culturale, identității și apartenenței.
Proiectul nostru a fost dedicat păstrării memoriei identității prin primul contact non-verbal cu lumea: cântece pentru copii, cântece de leagăn, poezii, cântece casnice și povești de familie, transmise chiar și într-un mediu lingvistic străin. Am documentat modul în care aceste forme intime de memorie orală s-au păstrat și s-au transformat în familiile de pe ambele părți ale graniței ucraineano-române din Bucovina — o regiune marcată de secole de coexistență multiculturală și multilingvă sub influența Austriei, Rusiei, României și URSS.
În secolul XX, în special după Pactul Ribbentrop–Molotov, granița a divizat comunități care trăiseră anterior împreună. Familiile românești din Bucovina de Nord au fost deportate sau represate, în timp ce familiile ucrainene din Bucovina de Sud au rămas izolate cultural. În ciuda acestor rupturi, memoria a supraviețuit: mamele continuau să cânte în limba lor maternă, iar familiile păstrau cântece, povești și obiceiuri cotidiene care le legau de rădăcinile lor. Femeile și bărbații, adesea inconștient, au devenit purtători ai culturii — transmițând nu doar melodii și cuvinte, ci și emoții, valori și amintiri despre strămoși.
În acest proiect am tratat cântecele de leagăn, cântecele pentru copii, poeziile și cântecele casnice ca o formă de micro-rezistență și ca un mijloc de transmitere a identității sub presiuni coloniale și postcoloniale. Poveștile de familie despre tinerețe, prima dragoste, întâlniri, muncă și creșterea copiilor dezvăluie un alt strat al istoriografiei orale — unul care rar intră în arhivele oficiale, dar care formează o cultură vie a apartenenței.
Pentru a explora această moștenire fragilă, dar rezistentă, am realizat două expediții de teren:
— în Bucovina de Sud (România), lucrând cu familii ucrainene, și
— în Bucovina de Nord (Ucraina), lucrând cu familii românești.
Pe ambele părți ale graniței am înregistrat 25 de interviuri cu persoane care încă își amintesc sau continuă să cânte cântece pentru copii, cântece de leagăn și cântece casnice în limba lor maternă. Aceștia ne-au împărtășit poezii, amintiri din copilărie, povești despre cum și-au întâlnit partenerii, despre dragoste, despre construirea familiei, despre creșterea copiilor și ce doresc să transmită generațiilor viitoare.
Am lucrat cu documentație audio și video, captând nu doar cântecele, ci și vocile, intonațiile, gesturile și nuanțele emoționale subtile. Prin aceste înregistrări am văzut cum limbajul se împletește cu tandrețea, cum identitatea se transmite de la mamă la copil înainte de apariția vorbirii și cum memoria familială supraviețuiește chiar și în condiții de izolare parțială sau completă.
Ca rezultat, am creat un arhiv multimedia digital și am pregătit o expoziție de portrete ale femeilor și familiilor, fiecare însoțit de înregistrări audio accesibile prin coduri QR. Aceste materiale formează o istoriografie neoficială — una care nu provine din documente instituționale, ci din vocile intime, fragile și totodată rezistente care mențin cultura apartenenței în Bucovina.